Pot sa spun ca inca sunt fericit, caci dupa necazul pe care l-am avut, am fost distrus psihic. O tragedie asa de mare pe capul unuia ca mine, mai ales, e chiar o durere. Caci un talent am avut si inca am, doar un domn inginer pe care l-am cunoscut mi-a spus ca inca e inginer, desi avea peste 80 de ani, cred si ca meseria nu i-o poate lua nimeni. Asa sunt si eu, numai ca e o mare diferenta, in mintea-mi inca mai aud sunetul ciocanelelor lovindu-se de coarde in interiorul marii cutii negre, dar ce folos…
Cand vezi o sala arhiplina cu oameni inmbracati la patru ace nerabdatori sa auda un solo magnific, ce te poate face mai fericit de atat. Cand la sfarsitul spectacolului faci o plecaciune in semn de multumire si sala rasuna de aplauze si de ovatii, pentru tine desigur, ce te poate face mai fericit de atat.
Eu nu mai pot auzi murmurul din sala de dinaintea concertului si nici aplauzele, cu ce ma consoleaza imaginea salii, caci fara sunet e un pustiu de fotografie. E evident interpretabil, dar darul ce mi s-a luat ma face sa gandesc asa, unul care nu vede gandeste la fel, cred eu, desi spun inca odata ca e interpretabil.
Era in ’45 cand aproape ca s-a terminat razboiul, a fost un accident, atunci am pierdut tot ce am avut, ce imi era mai de pret, familia, adica parintii ca nu eram casatorit, impreuna cu auzul, bine ca macar mainile inca imi sunt intacte. Nu vreau sa scriu despre asta, ca imi trezeste amintiri cumplite, atata durere in suflet si o durere mai mare ca asta e ca am fost singurul din familie care am ramas in viata.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu