Jurnalul "Culoare"

"Culoare"
24 Februarie 1965

Cum nu aud, de ceva timp m-am obisnuit sa privesc viata in culori, nu ca nu as fi privit-o la fel pe cand auzeam, dar nu apreciam cromatica la adevarata ei valoare, eram ca un poet simbolist, monoton, intr-un mediu citadin inconjurat de marionete…
La plimbarea de zi cu zi pe care o fac doar ca sa nu innebunesc, am vazut ca in cofetarii si buticuri dinacestea sau pe strada si in parcuri, cupluri si cupluri care mancau o prajitura sau se plimbau tinandu-se de mana romantic si ma opresc acum, caci la fereastra mea sunt doi porumbei care se giugiulesc…
Si m-am gandit ce data e azi... e 24 si e februarie, e Dragobetele, cum spun cei de aici, un fel de ziua indragostitilor... si mi-am adus aminte de tinerete…
Nu sunt si n-am fost casatorit, dar am avut cateva iubiri cu o insemnatate imensa pentru mine, doar una dintre ele mi-a ramas intiparita in minte perfect, caci si acum privesc cu jind la zilele in care imi soptea ca ma iubeste sau noptile.
Era o femeie in toata regula, inalta, subtirica si cu un gat dezgolit pe care iti venea sa il saruti cu o pofta de nedescris, niste buze speciale cum nu vazusem la nici o alta fata si ochii negrii. Iti dadea asa o impresie de femeie misterioasa, ce parca ascundea ceva sub trupul acela deloc angelic.
Era italianca si canta si ea la orchestra filarmonica vieneza, ne-am cunoscut intr-un turneu si am ramas profund impresionat de frumusetea ei, canta la violoncel, am si avut cateva duete cu ea pe scena filarmonicii, de laudat desigur.
O chema Francesca del Neri si venea din Bologna ca un real talent pentru orchestra noastra, era doar cu doi ani mai in varsta decat mine, dar infinit mai matura decat tanarul pianist Klaus Pauli si asta m-a ambitionat mai mult.
Dupa o relatie de trei ani si doua luni in care ne-am iubit ca doi adolescenti indragostiti pentru prima oara, in fiecare zi, ea a ales sa plece…
A primit o invitatie sa cante in Statele Unite ale Americii, eu am ales sa stau si ca si doi adolescenti, supid, ne-am ales fiecare o alta cale, ea a ales un musical pe Broadway, iar eu un film mut...
"Dragostea e doar culoare intr-un peisaj de o cromatica inimaginabil de frumoasa, pare se ca personajul meu a lasat voalul in alb si negru al orgoliului peste coloritul iubirii..."

Calatorie in universul unui surd (Prolog partea II)

Am stat in spital inconstient cateva zile si cand m-am trezit am crezut ca sunt in rai, era totul asa de alb si era asa de liniste incat nu imi dadeam seama inca ce era cu mine. La un moment dat aparuse un domn, la fel imbracat in alb si incepu sa-mi vorbeasca, am crezut ca visez, dar din ce in ce mai mult acest vis se transforma intr-un cosmar, nu-l puteam auzi si-atunci mi-am dat seama ca tot ce era in jurul meu se prabusise, parca lumea imi fugea de sub picioare, parca nu mai puteam atinge clapele si pianul radea de mine.
Am trait o drama, eram asa de complexat incat aveam impresia ca toata lumea ma arata cu degetul pe strada, parca eram un ciudat dinaceala nebun care aude voci si fuge pe strada de cineva care incearca sa-l prinda.
Eram destul de cunoscut pe vremea aceea, se si scria in ziar de concertele pe care le sustinea orchestra filarmonica vieneza si eram si eu trecut, Klaus Pauli, printre muzicieni de o mai mare valoare, pot sa spun chiar deosebita, caci am avut sansa sa cunosc nume foarte mari si sa invat chiar. Avusesem cateva turnee in estul europei, in anumite orase cheie, cu o afinitate pentru muzica si nu numai, unul dintre aceste orase parca ma vrajise, intr-un mod subtil si parca romantic.
Momentan, m-am retras intr-o locuinta proprie mai veche, cumparata mai demult pe cand mai mergeam in turnee, Doamne ce viata si cata nostalgie, dar sa nu deviem de la subiect,ca-mi uit ideea si trec iarasi la amintiri... si nu mai vreau. Evident proprietatea pe care o detineam si inca o detin, se afla in estul Europei, in acel oras. E un oras frumos cu o trditie pentru cultura deosebita si pentru opera si teatru in special. Nu e un oras foarte mare, dar e cochet, bine, nu se compara cu Viena, dar pentru linistea mea este perfect(si aici nu am fost ironic). Am concertat aici si mi-a placut asa de mult casa asta, incat am cumparat-o, intentionam sa vin aici in scurtele vacante pe care le aveam, dar soarta a facut sa ma mut de tot...
"Si ca sa nu isi piarda mintile, personajul meu scrisese un jurnal, pe care vi-l voi prezenta, nu e un jurnal zilnic, sunt doar ganduri asternute pe foaie pe care le-a intalnit in viata, viata care se sfarseste frumos intr-o dimineata de iarna pe data de 10 Ianuarie 1991"

Calatorie in universul unui surd (Prolog partea I)

Pot sa spun ca inca sunt fericit, caci dupa necazul pe care l-am avut, am fost distrus psihic. O tragedie asa de mare pe capul unuia ca mine, mai ales, e chiar o durere. Caci un talent am avut si inca am, doar un domn inginer pe care l-am cunoscut mi-a spus ca inca e inginer, desi avea peste 80 de ani, cred si ca meseria nu i-o poate lua nimeni. Asa sunt si eu, numai ca e o mare diferenta, in mintea-mi inca mai aud sunetul ciocanelelor lovindu-se de coarde in interiorul marii cutii negre, dar ce folos…
Cand vezi o sala arhiplina cu oameni inmbracati la patru ace nerabdatori sa auda un solo magnific, ce te poate face mai fericit de atat. Cand la sfarsitul spectacolului faci o plecaciune in semn de multumire si sala rasuna de aplauze si de ovatii, pentru tine desigur, ce te poate face mai fericit de atat.
Eu nu mai pot auzi murmurul din sala de dinaintea concertului si nici aplauzele, cu ce ma consoleaza imaginea salii, caci fara sunet e un pustiu de fotografie. E evident interpretabil, dar darul ce mi s-a luat ma face sa gandesc asa, unul care nu vede gandeste la fel, cred eu, desi spun inca odata ca e interpretabil.
Era in ’45 cand aproape ca s-a terminat razboiul, a fost un accident, atunci am pierdut tot ce am avut, ce imi era mai de pret, familia, adica parintii ca nu eram casatorit, impreuna cu auzul, bine ca macar mainile inca imi sunt intacte. Nu vreau sa scriu despre asta, ca imi trezeste amintiri cumplite, atata durere in suflet si o durere mai mare ca asta e ca am fost singurul din familie care am ramas in viata.